de ancanka pe Lun Mai 05, 2008 9:06 pm
Conform concepţiei lui Eugen Lovinescu, derivată din teoria sincronismului şi a imitaţiei din literatura română, cultura, civilizaţia, întreg globul şi, individual, noi înşine, trebuie să luam parte la ritualul naturii universale condus de timp. Sunt de părere că ideea evidenţiată de Eugen Lovinescu poate fi aplicată în realitatea cotidiană, în primul rând pentru că discuţiile despre timp sunt permanent actuale, iar în al doilea rând pentru că în ziua de azi, mai mult ca oricând, totul se derulează cu o viteză incredibilă, de la tehnologie la viaţa de zi cu zi a oamenilor. Avem maşini din ce în ce mai puternice, clădiri cât mai înalte, dispunem de tehnologii de ultimă ora şi fie că suntem pregatiţi, fie că nu, trebuie să ne conformăm. Pe de altă parte, dacă nu am face asta, am fi priviţi ca „demodaţi” de cei din jur, dar totodată am pierde foarte multe lucruri, care într-o existenţă banală ar fi probabil de neimaginat.
Noţiunea de timp este, pentru omul a cărui condiţie este una limitată, muritoare, vagă, greu de precizat ca durată şi manifestare, căci timpul este infinit. Timpul este într-o perpetuă modificare, transfigurare, ia noi forme. Pe zi ce trece, totul capătă o noua înfăţişare; moderna, inovatoare, total diferită de ceea ce a fost ieri, dar şi de ceea ce va fi mâine. Noi, ca pionii pe tabla de şah a marelui timp, avem drept fatalitate înlănţuirea aceasta, devenită zbucium în zilele noastre.
În concluzie, pentru o comuniune armonioasă cu ceea ce vine, cu ceea ce încă nu poţi să cunoşti astăzi, trebuie să te adaptezi, să te schimbi, să porţi măşti noi pentru ceea ce va fi mâine. Şi iată cum timpul, ceva ce nu poate fi atins, prins, micşorat sau mărit, devine o oglindă clară, deschisă a ceea ce ai fost până în momentul când acum se preface în atunci, azi în ieri, mâine în azi, va fi în a fost...
(Claudia Toma, 12 I şi Irina Hartia, 12 H; coord. prof. dr. Anca Roman)