Varianta 15

Rezolvari si solutii pentru partea III

Varianta 15

Mesajde kemell pe Mar Apr 22, 2008 6:11 pm

SUBIECTUL al III-lea (30 de puncte) − Varianta 015

Scrie un eseu de 2 – 3 pagini, despre temă şi despre principalele componente de structură, de compoziţie, de limbaj dintr-un text narativ studiat, aparţinând lui Mihail Sadoveanu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

- prezentarea temei şi a modului de reflectare a acesteia în textul narativ studiat;
- precizarea instanţelor comunicării narative şi a rolului acestora în textul narativ studiat;
- evidenţierea a patru particularităţi de construcţie a subiectului şi/ sau particularităţi ale compoziţiei
(de exemplu: acţiune, conflict, personaje, incipit, final, episoade/ secvenţe narative, tehnici narative,
perspectivă narativă etc.);
- exprimarea argumentată a unui punct de vedere despre limbajul naratorului şi al personajelor din
textul narativ studiat.
Avatar utilizator
kemell
Administrator
 
Mesaje: 165
Membru din: Sâm Apr 19, 2008 3:52 pm

Re: Varianta 15 Mihail Sadoveanu Hanu Ancutei

Mesajde alin pe Mar Mai 06, 2008 8:03 pm

III. 15 (Tema şi principalele componente de structură într-un text de Mihail Sadoveanu: Hanu-Ancuţei )

Mihail Sadoveanu rămâne în literatura română un scriitor însemnat cu o operă vastă în care tematica abordată este variată, pornind de la istorie, roman mitic, până la problematica socială. Mihail Sadoveanu, la fel ca Mihai Eminescu în poezie, propune în operele sale („Fraţii Jderi”, „Zodia cancerului”, „Creanga de aur”) un loc unde lumea nu este cotropită de legile civilizaţiei industriale. Opera sa, „Hanu-Ancutei” rămâne o memorabilă demonstraţie naratologică.
Reprezentativă pentru specia literară a povestirii în literatura română, scurta culegere de povestiri a lui Sadoveanu apărută în anul 1928 conţine nouă povestiri, reprezintă o trecerea spre perioada de maturitate a scriitorului, spre etapa marilor cărţi sadoveniene şi stă sub semnul construirii unui univers mitic şi fabulos. În sensul său restrâns, povestirea este o specie literară în proză, aparţinând genului epic. Ea se defineşte ca o naraţiune subiectivizată. Relatarea se face din perspectiva povestitorului, implicat ca martor sau doar ca mesager al întâmplării, care se limitează la nararea unui singur fir epic. În povestire interesul major nu se concentrează asupra conturării unor personaje complexe, ci asupra felului în care se povesteşte, asupra situaţiei povestite.
Cu un fir epic de sine stătător, cartea are caracter unitar, rezultat al îmbinării mai multor elemente: spaţiul şi timpul în care sunt povestite întâmplările, existenţa unor personaje care reapar în toate istorisirile şi devin pe rând naratori, subiectivitatea acestora, crearea unei atmosfere propice povestirii, existenţa unui ceremonial al povestirii.
Prima dintre particularităţile acestei specii literare este tehnica narativă utilizată, povestirea în ramă. Întâmplările sunt transfigurate prin intermediul povestirii. Există un povestitor al naraţiunii cadru care asistă ca martor şi ascultă fiecare naraţiune rostită de ceilalţi. Ceilalţi naratori devin pe rând personaje şi ascultători. Astfel, povestirea cadru este reprezentată de începutul şi sfârşitul volumului şi aici sunt fixate timpul şi spaţiul în care au fost povestite întâmplările.
Spaţiul este hanul Ancuţei şi capătă valenţe simbolice prin existenţa sa parcă pierdută în negura timpului, prin atmosfera creată în interior, prin scopul venirii călătorilor. Chiar hangiţa Ancuţa împreună cu mama ei reprezintă simbolurile acestor locuri de legendă.
Din descrierea făcută de narator în prima povestire, „Iapa lui Vodă”, hanul apare ca un spaţiu sigur, primitor, ce oferă oamenilor adăpostiţi aici linişte şi bună-dispoziţie. Hanul este un punct de refugiu, de izolare „nu era han – era cetate”, cu „ziduri groase de ici până colo şi porţi ferecate”. Într-o atmosferă de totală voioşie, „bună-voire” între oameni, cu pace în ţară, cu „zile line de toamnă”, poposesc aici ţărani moldoveni, se adună in jurul focului, gustă din bucăţele hangiţei şi se desfată cu istorisiri. Acest cadru este creat de un narator principal, abstract, discret în discursul narativ, martor prezent la han în calitate de ascultator al poveştilor. La hotare între real şi mitic, hanul îşi deschide ziua porţile spre realitatea imediată a vieţii, iar noaptea le închide, devenind un tărâm al imaginarului. Hanul devine astfel un topos al povestirii. Valoarea simbolică a hanului este aceea de loc de întâlnire a diferitelor destine şi peripeţii de viaţă.
Povestind întâmplări din tinereţea lor, oamenii se sustrag de fapt timpului.
Timpul este o altă particularitate a povestirii şi este de regulă foarte îndepărtat, situat în trecut, evidenţiind caracteristica principală a povestirii, cea de evocare. Ambiguu precizat, capătă valoarea de atemporalitate „într-o îndepărtată vreme, demult”.
Lumea poveştilor din „Hanu Ancuţei” poate fi determinată mai greu temporal, fiind situată într-un segment al timpului apropiat de cel în care se nasc legendele. Acţiunea de la han se petrece „într-o toamnă aurie”, epitet ce trimite direct către „o vârstă de aur”, „într-o îndepărtată vreme”. Timpul real al povestirilor şi al întâmplărilor nu este bine determinat, dar poate fi indentificat anul 1853 cand începe Războiul Crimeei, fiind menţionat „împăratul Alb” al Rusiei care începe război împotriva „limbilor păgâne”. Tocmai din faptul ca întâmplările povestite în cele noua naraţiuni sunt plasate într-un trecut îndepartat se conturează atmosfera fabuloasa. Deosebirea trebuie facută între timpul povestirii, adică atunci când au fost narate la hanul Ancuţei, „într-o toamnă aurie”, şi timpul povestit, mult mai îndepărtat,din tinereţea personajelor-narator. Distanţa dintre timpul povestit şi cel al povestirii este de 25 ani şi aduce un sentiment de nostalgie „de-atuncea au trecut ani peste 25. Catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce. Eram un om buimac şi ticălos.”, „din vremea veche, care astăzi nu se mai văd”.
Mai important este timpul mitic, accentuat de semne ciudate, prefaceri „au căzut de Sântilie ploi năprasnice”, „balaur negru în nouri, deasupra puhoaielor Moldovei”, „paseri cum nu s-au mai pomenit”. Dupa ce timpul mitic şi cel real se contopesc, se creează un spaţiu narativ de mare fascinaţie încât se declanşează „la hanul Ancuţei vremea petrecerilor şi a poveştilor”.
Naraţiunea este subiectivizată pentru că este facută la persoana întâi, iar atenţia se concentrează nu asupra personajului, ci asupra atmosferei. Povestirea este creatoarea de atmosferă. În timpul povestirilor se petrece, se chefuieşte fără teamă, în timp ce se prepară la foc moale pui în ţiglă şi hartane de miel, se bea vin din cofe de lut, iar pâinea este proaspătă.
Ceremonialul reprezintă tot o particularitate a povestirii şi constă în ospăţul de la han, care mijloceşte ritualul povestirii. El este acelaşi în cele nouă povestiri şi reprezintă modul în care apare povestitorul şi atrage atenţia asupra a ceea ce vrea să povestească. Dialogul presupune apariţia povestitorului, pretextul care declanşează povestirea, formulele de adresare. Naratorul se adresează ascultatorului în mod ceremonios „domnilor şi fraţilor, ascultaţi ce mi s-a întâmplat...”, „dragii mei”, „prieteni”, „iubiţii mei”, „dumneavoastră”. Aceste formule de adresare subliniază respectul, buna înţelegere, prietenia dintre cei prezenţi la han.
Atmosfera povestirii ia naştere din felul în care naratorul creează o anumită tensiune, suspans pe parcursul relatării pentru a capta atenţia ascultătorilor.
Alt element specific povestirii este autenticitatea, dată de relatarea la persoana întâi şi de intervenţia Ancuţei, unul dintre ascultători care adevereşte întâmplarea aflată de la mama ei.
Diversitatea întregului ciclu de povestiri constă în faptul că fiecare întâmplare relatată are stilul său specific şi reprezintă o altă specie literară: snoavă, idilă, povestire fantastică, aventură, legendă, raportaj, portret prin naraţiune.
„Fântâna dintre plopi” este o povestire şi este cea de-a patra a volumului „Hanu Ancuţei”. Căpitanul Neculai Isac, narator-personaj, sosit mai târziu în spaţiul narativ, evocă, în „Fântâna dintre plopi”, o poveste nefericită de dragoste din tinereţea sa. Se îndragostise de „o biată fată din şatră”, dar ea a fost omorată de ai săi când îl avertizează pe tânărul aventurier de un jaf ce urma să aibă loc asupra lui.
Personajul care va deveni narator este introdus în scenă de către naratorul martor prezent la han, creându-i o aură misterioasă „venea de pe depărtate tărâmuri, dintr-o linişte ca din veacuri”. Portretul fizic succint al personajului, realizat tot de către narator oferă sumare, dar suficiente informaţii pentru sublinierea calităţilor sale morale. Neculai Isac este un om trecut prin experienţe multiple, iar pierderea ochiului poate însemna dobândirea înţelepciunii. Naratorul evocator, cel care controlează planul narativ general face portretul lui Neculai Isac „obrazu-i smad cu mustăcioara tunsă şi barba rotunjită, cu nas vulturesc şi sprâncene întunecoase, arăta încă frumuseţe şi bărbăţie, desi ochiul drept strâns şi închis îi dădea ceva trist şi straniu”.
Maniera de a povesti nu este însă la întâmplare, ci urmează un anumit ceremonial, element specific întregului volum de povestiri. Dupa ce soseşte la han, mai întâi Neculai cere răgaz pentru a se linişti şi pentru a-şi îngriji calul. Urmează o amânare a momentului povestirii tocmai pentru a crea o anumită atmosferă. Oamenii prezenţi la han se adună în jurul focului, pregătindu-se pentru „fabuloasa” întâmplare, cinstiţi fiind cu vin şi bucate de către Ancuţa cea tânără.
Această povestire a căpitanului Isac are o temă de factură romantică, şi anume iubirea cu final tragic. Motivul acestei povestiri este fântâna înconjurată de plopi, simbol al altei lumi. Fântâna este un loc al iubirii şi al morţii (apa se amestecă cu sângele), al amintirii şi al trecerii timpului. Acest loc al pierzaniei „s-a dărâmat ca toate ale lumii”.
Oralitatea este dominantă, stilistica, înţeleasă atât ca relaţie dintre naratori şi ascultători, dar rezultată şi din limbajul utilizat. În dialogul dintre narator şi ascultător se foloseşte persoana întâi şi a doua. Limbajul popular, dar şi elemente arhaice şi regionale sunt folosite cu naturaleţe de către personaje, creează o limbă uşor accesibilă şi oferă nuanţa de ziceri „singur ca un cuc”, „catastih”, „mazili”, „imaş”, „rosa”. Limbajul nu este însă lipsit de expresivitate, dată de figuri de stil precum metafora „catastihul acelor vremuri a început să mi se încurce”, epitetul „nări largi, şi ochii iuţi”, comparaţia „Am simţit în mine ceva fierbinte, parc-aş fi înghiţit o băutură tare”. Arta de a povesti a autorului constă în îmbinarea epicului cu liricul. Aşa cum afirma George Călinescu, Sadoveanu a creat o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor cu fraza vechilor cronici.
George Călinescu a asemănat „Hanu-Ancuţei” cu „Decameronul” al lui Giovanni Boccaccio având ca argument temele diverse ale povestirilor, relatarea unor întâmplari trăite sau auzite, caracterul independent al fiecăreia dintre cele nouă povestiri, faptul că fiecare are alt povestitor şi toate se deapană în acelaşi loc.
Volumul de povestirii ”Hanu Ancuţei” poate fi considerat o artă poetică pentru această specie literară, iar limba şi maniera de a scrie a lui Sadoveanu au farmecul unei purităţi originare, adecvată evocarii unei lumi ideale, greu accesibilă omului modern.

(Alexandra Pasăre , 12 B; coord. prof. Elena Apostol)
Ultima oară modificat de alin pe Mar Mai 06, 2008 8:05 pm, modificat 1 dată în total.
alin
Elev Silitor
 
Mesaje: 54
Membru din: Dum Apr 20, 2008 12:25 pm

Re: Varianta 15 Mihail Sadoveanu Creanga de aur

Mesajde alin pe Mar Mai 06, 2008 8:04 pm

III. 15 (tema şi principalele componente de structură într-un text de Mihail Sadoveanu: Creanga de aur)

Strict formal, „Creanga de aur” este un roman istoric, de mai mică întindere, încadrabil lânga „Zodia Cancerului”, „Nunta domniţei Ruxandra” etc. În fondul său, se constituie ca roman filosofic pigmentat cu o tragică poveste de dragoste. O definiţie adecvată ar fi aceea de roman-basm, sugerată de autorul însuşi atunci când se referă la o creaţie similară, „Izvorul Alb” : „Am convingerea că romanul, în ultimă analiză, trebuie să fie ce era basmul mamei, ori al bunicii in copilăria noastră”.
Elementele care definesc cel mai puternic acest roman sunt simbolul şi mitul. „Creanga de aur” evocă un univers sacralizat, al eresurilor, în care existenţa umană se desfaşoară sub semnul unei primitivităţi benefice.
Simbolistica bogată, elementele de parabolă şi mit fac din acest roman un roman mitic.
Cu o arhitectură tradiţională, „Creanga de aur” se structurează în 17 capitole, dintre care cel introductiv ar putea îndeplini funcţia de prefaţă. El se pliază pe structura prefeţei ca discurs editorial folosind motivul manuscrisului încredinţat. Acţiunea se petrece în Dacia prefeudală şi se desfăşoară între 780-797, mutându-şi locul în funcţie de personajul central: pe Muntele Ascuns ( capitolele II-III), în Bizanţ (capitolele IV-XVI), din nou la Munte (capitolul XVII).
Tema romanului este regresia în timpul şi spaţiul primordial. Această temă se manifestă în cele trei motive fundamentale : iubirea, călătoria iniţiatică şi religia (sacrul).
Autorul preia masca editorului care primeşte de la profesorul Stamatin un manuscris cu o poveste de dragoste. Este evocată figura profesorului, autorul romanului: „Era un om interesant în orice caz, şi lui i se datorează povestea care urmează.”
Speologul Stamatin nu cercetează rocile , aşa cum mărturiseşte, ci caută peştera Magului, exponentul civilizaţiei dacice. În viziunea lui Stamatin – expusă într-un lung monolog – magul pe care îl caută practica „grafia sacră a cunoaşterilor spirituale” de pe vremea regilor daci: „Bătrânul mi-a deschis înţelegerea eresurilor, a datinelor, a descântecelor, a vieţii intime a poporului nostru, aşa de deosebită de civilizaţia orăşenească. Acest neam trăieşte încă în trecut”. Acest mag este ultimul Decheneu, al treizeci şi treilea, păstrător al credinţei lui Zamolxis.
Povestea istorică începe în anul 780 d.Hr, când „bătrânii legii vechi” , monahii lui Zamolxis urcă pe „muntele cel ascuns” spre peştera Magului, al treizeci şi doilea Decheneu, preot al Daciei vechi. Locul este sacru, tăinuit şi nimeni, în afara celor aleşi, nu poate pătrunde în aria lui. Spre a întreţine magia locului, Sadoveanu nu dezvăluie numele muntelui, dar este vorba, evident, de Kogaionon, muntele sacru din mitologia geto-dacică, unde se afla sanctuarul lui Zamolxis sau locuinţa marelui preot dac.
Mâhnit de înlocuirea religiei vechi cu creştinismul, bătrânul preot păgân îl alege, dintre ucenicii săi, pe Kesarion Breb spre a-l trimite într-o expediţie iniţiatică, pregătitoare pentru numirea sa ca al treizeci şi treilea Decheneu.
Partea cea mai substanţială a romanului se referă la cunoaşterea vieţii din Bizanţ, unde Kesarion trăieşte aproape zece ani. Secretul iniţierii sale în misterele egiptene rămâne intact, întrucât romancierul păstrează taina, nerelatând cei şapte ani petrecuţi în Egipt. La începutul capitolului al patrulea, în anul 787, Kesarion Breb intră în Bizanţ, însoţit de slujitorul său, munteanul Constantin şi de asinul înţelept Santabarenos. Aici îl cunoaşte pe părintele Platon de la Sakkoudion şi află despre încâlcitele primejdii care ameninţau împărăţia.
Impărăteasa Irina, „luptătoarea pentru ortodoxie împotriva arienilor”, reînnoise credinţa şi îi izgonise pe iconoclaşti. Era ajutată de credinciosul sfetnic Stavrikie postelnicul şi de sfântul episcop Platon. Doar Constantin este „apăsat de plictis” şi stăpânit de demon, îndemnat la „destrăbălarea trupului” de către intrigantul prieten Alexie Moseles.
Pentru a-şi ţine fiul departe de „prigonitorii iconoclaşti”, împărăteasa îi cere episcopului Platon să-I caute „o soţie nu numai cea mai frumoasă şi mai dorită, dar şi cea mai binecredincioasă întru ortodoxie”. Episcopul, înzestrat cu un har divin, iluminat de Sf. Maria, are previziunea fecioarei alese, care s-ar afla printre nepoatele cuviosului Filaret din Amnia. Kesarion Breb îi promite episcopului că va pleca în căutarea miresei. Ajuns la curtea lui Filaret, Egipteanul – cum îl denumesc localnicii care „îi atribuiau în taină puteri împrumutate de la Demon” – o cunoaşte pe nepoata acestuia, Maria, care îl face să exclame admirativ: „O! vedenie a frumuseţii eterne”. Acesta este momentul declanşator al iubirii interzise. În acest punct, prozatorul introduce motivul Cenuşăresei. Cu un mic condur cusut cu fir de argint, Kesarion o peţeşte pe Maria pentru împăratul Constantin. Dar spre Bizanţ se vor îndrepta douăzeci de tinere alese după aceeaşi probă. În cele din urmă, Maria va ajunge soţia împăratului Constantin, iar iubirea dintre ea şi Kesarion Breb va rămăne ca o „creangă de aur care va luci în sine în afară de timp”.
După nunta împăratească se ivesc semnele infernale in Bizanţ. Constantin îşi părăseşte adesea soţia, petrece nopţileîin desfrâu şi complotează cu prietenul său, Alexie. Ajunge să îşi exileze mama şi să îşi mutileze unchii pentru a nu mai râvni la domnie. Pe Maria o înlocuieşte cu o altă împărăteasă, o repudiază, fără a-I da măcar voie să participle la înmormantarea bunicii sale, inţeleapta Teosva. I se permite totuşi să-şi ia rămas bun de la bunicul său , Filaret, aflat şi el pe patul de moarte, prilej cu care Maria îl vede pentru ultima dată pe Kesarion Breb. Este momentul când cei doi işi mărturisesc dragostea, rămasă în ipostaza pură, spirituală: „Iată, ne vom despărţi. Se va desface şi amăgirea care se numeşte trup. Dar ceea ce e între noi acum, lămurit în foc, e o creangă de aur, care va luci în sine, în afară de timp.” E o legatură aproape mistică, transcendentă şi eternă între Kesarion Breb, care va ajunge al treizeci şi treilea Decheneu şi împărătiţa Maria devenită, în final, slujitoarea lui Hristos în Insula Principilor.
După trecerea celor trei trepte iniţiatice, sacră, profană şi erotică, deci după cunoaşterea lumii în tainele ei cele mai adânci, Kesarion se întoarce la Muntele Ascuns pentru a da socoteală de învăţătura primită despre noua religie şi a-şi lua în primire destinul de al treizeci şi treilea Decheneu: „După cum mi-a fost porunca, am cercetat pe rând toate locurile cetăţii, de la palat pâna la colibe. La acestea din urmă am cunoscut lacrimile fără nici un pic de răutate…Căci acolo unde s-au adunat bunurile şi puterea, stau demonii lăcomiei, ai zavistiei, ai minciunii. Acolo oamenii se pleacă legii împăratului şi legii lui Dumnezeu, însă cu viclenie, alcătuindu-şi dobânda pentru pofte şi inimi. „Religia cea nouă este simţită de „prorocul cel bătrân” ca o prelungire a celei vechi, omul percepând însă altfel divinitatea: „Mi-aţi vorbit de legea nouă către care popoarele se îndreaptă, dar sub cuvintele ei proaspete, eu văd aceleaşi semne vechi, căci Domnul Dumnezeu are o mie de nume şi o mie de forme”.
Kesarion Breb, un inţelept, ştia toate acestea înainte de a pleca, numai că întânlirea cu înţelepciunea altora, cu Infernul (Bizanţul) şi cu iubirea trebuia să aibă loc pentru ca, în final, Breb să se întoarcă şi să se zăvorască definitiv în peştera sacră din Muntele Ascuns, ca al treizeci şi treilea şi cel din urmă Decheneu.
Romanul are 17 capitole, în care acţiunea se construieşte printr-o succesiune de nuclee narative înlănţuite, în care alternează planul real cu cel mitic-simbolic.
Naraţiunea este la persoana a treia, cu narator omniscient care se dovedeşte un bun cunoscător al unor practici arhaice, magice sau religioase şi un erudit, deşi îşi asumă doar rolul unui editor care extrage povestirea din manuscrisul profesorului Stamatin.
Deasupra faptelor lumeşti se înalţă, însă, Kesarion Breb, pregătindu-se să urce pe Muntele Ascuns şi să preia atribuţiile celui de-al treizeci şi treilea Decheneu: „Se ducea acum într-o călătorie fără întoarcere […] ştiind că va fi cel din urmă slujitor al Muntelui Ascuns.” Numele personajului este, desigur, simbolic : Kesarion vine din latinescul Caesar, „împărat” , sugerând faptul că este desemnat să devină mare preot al lui Zamolxe, iar „breb” este numele unui animal, fiind o aluzie la legătura omului cu natura şi cu mitul. Portretul eroului se conturează în ficţiune exact cum l-a proiectat creatorul său, care mărturisea într-un interviu din 1955 : „Kesarion Breb aduce din vechime un ideal de înţelepciune înaltă, el fiind un conducător spiritual hrănit la şcoala filosofică a Orientului Antic.”
Maria ajunge dintr-o fată simplă împărătiţa Bizanţului, având aşadar un destin de excepţie ce ar putea ilustra motivul Cenuşăresei dacă nu ar fi dublat de drama trăită. Numele ei sugerează puritate, credinţa şi faptul că este şi ea o aleasă. Portretul fizic este făcut prin caracterizare directă de către narator, dar punctul de vedere îi aparţine lui Kesarion Breb: „O copilă de 16 ani sta în cadrul uşii zâmbind […] cătră străin clipi cu sfială înclinându-şi o clipă fruntea lucie. Avea păr negru şi greu, ochi mari, adumbriţi de gene lungi. Rotunzimea obrazului era delicată şi a şoldului plină.”
Stilul este ceremonios, uneori arhaizant, încărcat de simboluri într-o tonalitate slabă, liniştită, specifică scriitorului. Limbajul sadovenian este elaborat, rafinat, livresc, savant, „amestec original de Neculce, grai ţărănesc, ardelenesc şi chiar muntenesc, limbă cultă şi limbă bisericească” (Nicolae Manolescu). Cu ajutorul expresiei stilizate, îndelung elaborate, prozatorul recreează atmosfera arhaică a Daciei. Personajele se exprimă în fraze ornamentale şi ceremonioase, uzând de „o vorbă înflorită şi dulce” – cum o caracterizează Platon, completat, mai apoi, de Kesarion: „Putem să vorbim deci cu dulceaţa de ceea ce este al nostru, lăsând pe oamenii neluminaţi să se certe pentru vorbe.”
Definit de critici fie ca „roman-parabolă” , fie ca „romanul inţelepciunii străvechi” sau „utopia dacică”, „Creanga de aur” se numără, fără îndoială, printre cele mai valoroase opere sadoveniene.
(Diana Popescu, 10C; coord. prof. dr. Anca Roman)
alin
Elev Silitor
 
Mesaje: 54
Membru din: Dum Apr 20, 2008 12:25 pm

Re: Varianta 15

Mesajde fanatika pe Sâm Mai 31, 2008 1:01 am

eu aici as vrea sa scriu despre Baltagul ... toate bune si frumoase, dar nu gasec nimic despre limbaj :? nici in carti cu eseuri .. nici in carti cu rezolvari :|
are cineva vreo idee ce ar trebui scris ? chiar nu mai imi aduc aminte dintr-a 8a ce si cum ..


PS: din care stiu eu povestirea a fost scoasa din programa pt bac . cu toate astea am gasit-o in carti cu rezolvari si vad ca si voi o tratati pe forum . care-i faza?

nah daca stie cineva sa-mi spuna in doua cuvinte cum e cu limbajul in Baltagul .. il rog frumos sa o faca ;)
mersi!
fanatika
Elev Silitor
 
Mesaje: 28
Membru din: Mar Mai 27, 2008 8:20 pm

Re: Varianta 15

Mesajde ancanka pe Dum Iun 08, 2008 7:43 am

fanatika scrie:eu aici as vrea sa scriu despre Baltagul ... toate bune si frumoase, dar nu gasec nimic despre limbaj :? nici in carti cu eseuri .. nici in carti cu rezolvari :|
are cineva vreo idee ce ar trebui scris ? chiar nu mai imi aduc aminte dintr-a 8a ce si cum ..


PS: din care stiu eu povestirea a fost scoasa din programa pt bac . cu toate astea am gasit-o in carti cu rezolvari si vad ca si voi o tratati pe forum . care-i faza?

nah daca stie cineva sa-mi spuna in doua cuvinte cum e cu limbajul in Baltagul .. il rog frumos sa o faca ;)
mersi!


Nu ai intrebat-o pe profa ta? In nicio culegerea dea mea nu scrie ceva despre limbaj... ceea ce este totusi ciudat!
ancanka
Elev de nota 10
 
Mesaje: 215
Membru din: Mar Apr 22, 2008 7:58 am

de Robot pe

Robot
 
Mesaje: 1
Membru din: 2008
Locaţie: IT


Înapoi la Limba si literatura romana - numai variante rezolvate - Subiectul III

Cine este conectat

Utilizatori înregistraţi: Bing [Bot], Google [Bot]