Biletul 87

[admin]

.......................................................................................................................................
Biletul nr. 87
La întrebarea dacă un scriitor trebuie să aibă cultură ştinţifică răspund, nu foarte
decis, dar măcar audibil: nu. La fel răspund la întrebarea dacă el trebuie să fie un
erudit sau, dimpotrivă, un ignorant, un intelectual sau un barbar, poate chiar şi laîntrebarea
dacă trebuie să fie talentat sau farseur. Cuvântul care mă incomodează în
toată această serie e „trebuie”. Voronca avea dreptate în observaţia lui (pe care n-a
pus-o totuşi în practică, pentru că întreaga sa poezie decurge dintr-un şir incredibil de
constrângeri, uneori absurde): „Poezia nu trebuie nimic.” A fost o vreme când am
crezut şi eu, ca o bună parte din generaţia mea, că scriitorul trebuie să fie un om de o
vastă cultură, plin de conştiinţă de sine, preocupat de aspectele teoretice ale artei
sale. Dar am supravieţuit vreun sfert de veac acelei epoci, iar azi, privind înapoi,
observ că alături de „trebuie”, foloseam pe-atunci încă un cuvânt: „scriitor”. Scriitorul,
am înţeles de-atunci, nu există, există doar scriitori, teribil de diverşi, care frământă-n
fel şi chip substanţa multifaţetă a literaturii. Mulţi dintre cei mai subtili mânuitori de
concepte teoretice nu mai sunt citiţi azi. [...] Autorii care-au rămas şi se citesc şi azi
sunt cei care, mergând pe nenumărate căi, multe diametral opuse, au ajuns să
înţeleagă, intuitiv, intelectual sau pur şi simplu prin forţă artistică brută, ceea ce scria
Wittgenstein spre sfârşitul operei sale din tinereţe: că nu există nimic miraculos în
lume, că miraculos e doar faptul că lumea există. Că poezia scrisă este o fântână în
oceanul de poezie naturală a lumii.
Atracţia mea pentru scrierile ştiinţifică, prin urmare, nu este un „trebuie” pentru
un „scriitor”, ci doar un reflex al curiozităţii mele în faţa lumii, a poeziei ei naturale.
Lumea mă interesează ca om, şi nu ca scriitor, prin nesfârşita ei inteligenţă, în care
intelectul meu se integrează ca un motiv într-un covor. Nu vreau să pierd nimic, iau
permanent mostre din nenumărate straturi ale cunoaşterii. Nu citesc mai multe cărţi
de literatură decât cărţi de biologie, fizică, neurologie sau cărţi de bucate. [...]
Nu e vorba aici de felul în care „scriitorul” „trebuie” să vadă lucrurile. E vorba de
felul meu de a fi. Nu vreau să-l impun nimănui. Nu vreau să fie sau să ajungă
dominant.
(Mircea Cărtărescu, O fântână în mare, în Dilema veche)
.......................................................................................................................................

A. Cerinţe privind emiţătorul (cine emite mesajul, din ce perspectivă/ ipostază, cu ce intenţie, în ce context etc.);
B. Cerinţe privind structura/ compoziţia/ mesajul textului (identificarea ideilor, disocierea faptelor de opinii, a elementelor obiective de cele subiective, a argumentelor de contraargumente, identificarea unor structuri şi tehnici argumentative/ informative/ descriptive/ narative etc.);
C. Cerinţe privind construirea unei interpretări/ exprimarea unei opinii argumentate (despre un aspect/ o idee/ un argument/ o afirmaţie/ o atitudine
evidente în textul dat, cu privire la o perspectivă actuală asupra ideii exprimate, despre opţiunea, pe baza experienţei personale, pentru una sau alta dintre soluţiile propuse/ care se conturează etc.).